Mă gândesc cât de diferite sunt ritmurile în care binele și răul au apărut în viața mea. Binele a venit întotdeauna timid, șovăielnic, cu pași mici. S-a mai răzgândit, s-a mai opintit, și-a făcut drum încet, cu viteza de melc, intotdeauna tărăgănat, pururi încetinit, ca un copil timid și bâlbâit. Nu îmi amintesc vreo ocazie în care binele să fi erupt în viața mea așa, deodată, să mă fi asaltat cu bucuria și entuziasmul lui pe neașteptate. Ce-i drept, nici nu am castigat vreodata la vreo loterie…
În schimb răul, vestea proastă, tragedia, astea au năvălit cu un sunet asurzitor, au bubuit ca un trăsnet care m-a lăsat surdă și năucă. Zile, săptămâni și luni au trecut până când m-am obișnuit cu tragedia, până când am învățat să viețuiesc cu ea în istoria mea. Nu am scăpat nici acum de răni, dar am produs cicatrici peste ele. M-a ajutat timpul…
Cu cicatricile bine ascunse sub haine și sub zâmbet, fac un pas după altul de acasă la job, de acolo la supermarket, la o ieșire cu prietenii, la câte o petrecere sau în vreo vacanță. Și deși fac toate lucrurile astea, nu mă împinge înainte niciun fel de anticipare pozitivă: nici a bucuriei de a fi cu un prieten drag, nici a satisfacției de a vedea un lucru bine făcut și nici a noutății unei experiențe netrăite. Mă deplasez în spațiu doar pentru că el, timpul, trage de mine. Imperturbabil și implicit, timpul mă trage după el, spre o nouă zi, apoi spre încă una și încă una. Eu il urmez in ritmul lui de melc caci stiu ca răul vine deodată iar binele se târăște, ca rănirea e bruscă și evidentă dar vindecarea se ascunde vederii daca te uiti prea des…
Poate că va veni o zi, nu știu a câta zi de la tragedie, nu îi știu numărul, când nu voi mai avea nevoie de timp ca să mă tragă spre a doua zi. Poate că ziua aia al cărei număr nu îl știu va fi trăită cu adevărat, va fi o zi în care îmi voi dori ca timpul să se oprească în loc. Va fi ziua in care timpul nu imi va fi mai fi prieten, ci din nou dusman…
